Acasă la E. Lovinescu

Ioana Pârvulescu

Locul în care îl puteai găsi însă cu certitudine pe Lovinescu era acasă la el. Spre deosebire de alţi critici, avea casă deschisă şapte zile pe săptămînă, nu inclusiv duminicile, ci mai ales duminicile. Adresa lui nu trebuia cerută şi notată pe o bucăţică de hîrtie, era vie, adică în uz curent, ca orice adresă publică. Să-i faci o vizită lui Lovinescu ţinea de curiozitate, de necesitate, de ritual. Probabil că dintre toţi interbelicii este criticul care a stat cel mai puţin singur şi, dacă n-ar fi fost dimineţile şi vacanţele de vară de la Fălticeni, te-ai putea întreba cînd a scris, după expresia lui, un „vagon de cărţi“.

Criticul s-a mutat de două ori în anii interbelici şi de fiecare dată, după tradiţia chiriaşilor, pe la Sfîntu’ Dumitru: o dată din Cîmpineanu 40, vizavi, în Cîmpineanu 31, curînd apoi într-un blockhaus nou-nouţ din Bulevardul Elisabeta, faţă-n faţă cuFacutatea de Drept, de la treptele impunătoare ale căreia se poate urmări, ca desenată cu rigla, cam din dreptul lui „Solone“, linia care duce la uşa imobilului. Dintre cele trei adrese, mitică este doar prima, dar „a lui“, adică proprietate personală, a fost numai ultima.

În Cîmpineanu 40 se strîngeau vizitatorii care constituiau materia primă, niciodată identică, acenaclului. Martorii vorbesc despre înghesuiala hainelor şi a galoşilor în vestibul, despre fotografiile cu literaţi de pe laînceputul secolului, despre interiorul de om cu o anume bunăstare, despre jilţurile din piele cu ghinturi şi canapeaua destinată în special doamnelor (Bebs Delavrancea, Mia Frollo, Sanda Movilă, Alice Soare şi, uneori, Doamna Papadat-Bengescu), despre soba cu cahle galbene şi despre locul celui care citea, lîngă biroul criticului, la lumina unui abajur verde cu mărgele. Cum aici gazda era Doamna Lovinescu, ea avea grijă s-o trimită pe Stana, menajera, cu bomboane şi cafele în binevenita pauză dintre două lecturi şi să pregătească cina la care rămîneau întotdeauna cel puţin trei persoane. Chiar în zilele obişnuite, fără cenaclu, încăperea dădea senzaţia de plin, căci pe lîngă „cărţi, reviste, ziare şi un difuzor“, pe lîngă prezenţa masivă a criticului erau întotdeauna cîte doi-trei vizitatori. Înăuntru nu se fuma, dacă e să ne luăm după notaţiile indignate din agendele gazdei (în consonanţă cu indignările menajerei) cînd cîte un tînăr fără savoir faire intra nu numai încălţat cu galoşii, dar şi cu ţigara aprinsă. Alţi musafiri, şi ei rămaşi în insectarul agendelor, îl gratulau pe amfitrion cu cîte un „Cum te-ai îngrăşat, dragă!“ sau „Vă credeam slab şi cu cioc!“

În zilele de cenaclu, Sburătorul era, după expresia lui N. Carandino, „un Parnas dublat de un adevărat Intelligence Service al literaturii româneşti“. Aici veştile publice şi secretele de ultimă oră se aflau imediat. Se vorbea tare despre căderea unei piese de teatru, izbînda unui concert de la Ateneu, articolul injurios sau laudativ la adresa cutărui romancier şi se vorbea în şoaptă la urechea criticului despre diverse accidente biografice ale literaţilor: Baltazar arestat pentru cleptomanie (e acuzat că fură cărţi, iar Lovinescu se duce cu Camil Petrescu la Poliţie), Ion Barbu, ajuns, pe rînd, la eter, la cocaină, la… Mărcuţa şi, la urmă, la cămaşa verde, Vinea şi el cu un episod de cocaină, Streinu şi el cu un episod la… Mărcuţa Sebastian care „ne înjură”, Camil (don Camillo) cu apendicită etc. Nu se ştie cîte din aceste informaţii sînt doar zvon, dar cîteva se ştie sigur că sînt realitate.

Oricît de ciudat ar părea, Lovinescu are o locuinţă proprie la Bucureşti – şi încă la bloc – numai în ultimii cinci ani ai vieţii şi scrisului său, într-o perioadă tulbure, în care boala, problemele personale şi istoria sabotau, toate, un posibil trai în tihnita casă. La cîteva blocuri mai încolo, într-o clădire geamănă, se mută Liviu Rebreanu. Fiind nou, imobilul beneficiază debultimele dotări tehnice, cu tot cu avantajele şi dezavantajele progresului, mai ales caloriferul care se defectează şi nu poate fi ţinut sub control precum vechea sobă galbenă. Se defectează des şi radioul (care pe atunci ţinea loc de televizor şi, pentru un om sensibil la veşti de ultimă oră e esenţial). Pentru că scapă, în fine, de blestemul chiriaşului, mutatul, şi pentru că are spaţiu mai mare pentru musafirii lui (care se mută o dată cu el, asemenea mobilei, să zicem), Lovinescu e încîntat. La etajul întîi, în capul scărilor sînt două intrări: soneria din stînga e pentru Sburătorul. Interiorul e în formă de L, ceea ce separă asistenţa în două grupuri distincte, asupra cărora numai criticul, aşezat la mijloc, la vechiul birou, are o perspectivă unitară. O mică încăpere care dă spre dosul clădirii şi de unde se vede Dîmboviţa, bucătăria, baia, vestibulul, camera menajerei completează locuinţa. Acum Lovinescu nu o mai are alături pe soţia lui, de care divorţase înainte de prima mutare, dar continuă să aibă mulţi oaspeţi (în agende apar vreo 20-30 duminical), precum şi să reţină la masă, după cenaclu. Aici trăieşte dramele sau numai agasările erotice, avertismentele bolii, cutremurul de la începutul lui noiembrie ’40 (blocul rezistă bine) şi uciderea lui Iorga, rebeliunea legionară şi tot ce urmează, vestea despre capitularea Franţei şi intrarea României în război. Constanta în aceste valuri ale vieţii, ancora, sînt lecturile duminicale şi vizitele din restulsăptămînii. Iar dacă agendele consemnează acum, în unele zile, „Nimeni!”, cuvîntul izbeşte ca o piatră şi pare încărcat de spaimă.

Într-o zi, doi tineri din Ardeal, N. Balotă şi Ştefan Aug. Doinaş vin neanunţaţi şi sună la uşa lui Călinescu, din Aleea Müller 55, devenită prin 1936 Aviator Iliescu. Mizantrop declarat, criticul nu apare, lucru care nici nu-i poate fi luat în nume de rău, dar tinerii, lătraţi şi de pudelul familiei, se simt jigniţi şi-i declară „adio în eternitate“. Uşa lui Lovinescu se deschide, în schimb, pentru un alt tînăr din acelaşi grup, Ion Negoiţescu, iar întîlnirea aceasta e nu numai fericită, ci chiar fatidică. Între cele două uşi critice, cea închisă a lui G. Călinescu şi cea deschisă a lui E. Lovinescu, a doua creează istorie literară. Reprezentanţii Cercului literar de la Sibiu preiau ştafeta de la criticul din Bulevardul Elisabeta nr. 95.

Localul, în care nu s-a mai păstrat nici o carte din biblioteca criticului (arsă, se pare, în curtea interioară) şi nici cel mai mic obiect dintre cele care i-au aparţinut cîndva, nu va fi o casă memorială. Spaţiul este reînvestit cultural (după episodul de-a dreptul anticultural din comunism) printr-un cenaclu condus de profesori ai Facultăţii de Litere, printr-un centru de studii Lovinescu sau, poate, un program de continuare a editării operei criticului, cum s-a propus la inaugurare, precum şi prin două proiecte filozofice.

Din România literară, nr. 13, 2004