Monica Lovinescu & Virgil Ierunca

Virgil Ierunca

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost deopotrivă cronicari și eroi ai vremurilor recente. Valorile pe care ni le-au lăsat moștenire sunt adevărul, libertatea și memoria.

De la microfonul radioului „Europa Liberă“, ei au rostit răspicat și neîntrerupt adevărul despre dictatura ce domnea în România comunistă de dinainte de 1989. Proiectul lor de viață a fost să le ofere celor rămași prizonieri în închisoarea care devenise întreaga țară, celor care erau striviți de blestemul istoric numit comunism, dreptul la o informare corectă: „Sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei.“ (Monica Lovinescu)

Pentru această dârzenie, amândoi au fost la un pas să plătească cu viața. Deoarece adevărul este cel mai mare dușman al regimurilor totalitare.

*

Un monument pentru memoria noastră

Gabriel Liiceanu

Doresc să mă opresc o clipă asupra simbolisticii pe care o pune în joc compoziția sculpturală a lui Virgil Scripcariu. Oricine va privi de aproape acest monument va descoperi trei elemente distincte:

Cele două statui de bronz – care, „eludând descripția corp-costum” (Aurelia Mocanu), pun accentul pe noblețea spirituală a celor doi, pe cuplul-Unu, marcat ca atare de mâna Monicăi Lovinescu sprijinită cu tandrețe și deplină încredere pe antebrațul lui Virgil Ierunca.

Mantia din oțel inoxidabil – performanță de prelucrare inedită a unui material dur, de vreme ce ea lasă impresia unui văl aruncat peste siluetele celor doi, supremă îmbrățișare într-un unic destin.

Această piesă ce pare făcută de artist dintr-un singur gest și dintr-o unică foaie de oțel are de fapt în culisele nașterii ei sudarea meticuloasă a sute de piese de oțel care se așază, ondulându-se neverosimil, pe curbele trupului feminin al staturii Monicăi Lovinescu. Mantia – simultan trăsură de unire (simbol al cuplului indestructibil) și platoșă, loc al rănilor și cicatricilor, crestat de loviturile primite. Cea mai teribilă dintre ele rămânând omorârea mamei de către Securitate în penitenciarul de la Văcărești.

Arborele Răului sau pomul Harpiilor – Când două, când trei la număr, Harpiile apar în mitologia elină ca figuri maligne reprezentate prin trupuri de pasăre cu cap de femeie. În Odiseea lui Homer sunt creaturi menite să răpească, la cererea zeilor, oameni.  În Teogonia lui Hesiod apar ca două personaje feminine înaripate, două fecioare nespus de frumoase, cu păr lung și buclat. Se fixează în cele din urmă ca monștri înaripați cu gheare lungi și ascuțite, având cap de femeie bătrână. Erau urât mirositoare, menite să chinuie oamenii și să răpească sufletele morților.

Simbolistica lor malefică se păstrează în sculptura lui Virgil Scripcariu, dar transpusă în contextul istoriei recente sub forma a cinci trupuri de pasăre cu capete de bătrâni hidoși. Am putea spune că, demitologizate, acestea s-au transformat în lichelele noastre istorice din comunism. Prin chipurile lor-portret, sculptorul a făcut o trimitere explicită la cinci dintre colaboratorii Securității a căror fișă de post conținea sarcina infiltrării secției române a Europei Libere.

*

Ascultă un scurt fragment dintr-o înregistrare inedită cu Monica Lovinescu & Virgil Ierunca, într-o emisiune din decembrie 1989, realizată în primele momente ale izbucnirii Revoluției la Timișoara: